întru sfârşit, pentru fiii lui Core.
Intru sfârşit adică se suprascrie
psalmul acesta pentru că proorociile care se cuprind în el privesc la sfârşit,
precum de multe ori am spus. Şi aceasta încă prooroceşte: nebiruita putere a
evangheliceştii propovăduiri. Iar pentru fiii lui Core am tâlcuit la psalmul
de mai sus, fiindcă şi acela asemenea cu acesta se suprascrie; nici un înţeles
în psalmul acesta nu este ascuns, ci toate înţelesurile sunt arătate [limpezi]
şi lesne de priceput. Insă dinspre faţa Apostolilor prooroceşte David psalmul -
după Atanasie, Chiril şi Teodorit - care sporind întru propovăduire, şi pe
mulţi la credinţă întorcându-i, de multa lor bucurie poruncea neamurilor să se
bucure şi ele, la care de Mântuitorul Hristos au fost trimişi; să se bucure
însă, pentru că şi ele s-au făcut moştenire a lui Dumnezeu.
1. Toate neamurile
bateţi din palme;
Lovirea în palme este
semn al unei covârşitoare bucurii, deci din semnul acesta arată aici David
lucrul cel însemnat, adică bucuria sufletului, că porunceşte, după Hrisostom,
nu ca simţitoreşte şi trupeşte să bată din palme, ci ca să se bucure sufleteşte
şi duhovniceşte, pentru că s-au învrednicit a avea Stăpân ca acesta,
Atotputernic şi iubitor de oameni116.
strigaţi lui Dumnezeu cu
glas de bucurie.
Strigaţi acesta şi aici este
metaforic, în loc de „cântaţi lui Dumnezeu cântare de biruinţă”, că strigarea este chiar glasul cel
fără articulaţii al celor ce răcnesc în război [şi] care înspăimântă pe
vrăjmaşii cei ce atunci se biruiesc, iar glas de 116
Altul zice: „Zicerea bateţi din palme este în loc de
„iscusiţi-vă la fapte bune”; că mânile de multe ori s-au zis în loc de fapte: că [de
ca şi cum ar zice] „virtuţi cu virtuţi unind, faceţi sunet [sunetul bătăilor
din palme]”, adică „unirea puterilor celor lucrătoare”. Iar Teodorit zice: „Semn
al biruinţei este răsunarea şi strigarea cu glas de biruinţă”.
bucurie este glasul cel plin de veselie. După urmare
însă, David aduce şi pricina pentru care zice acestea117.
2. Că Domnul este Preaînalt, înfricoşător, împărat mare peste tot pământul
„Pentru aceasta, zice, v-am zis mai sus să vă
bucuraţi, pentru că Hristos este Preaînalt după Dumnezeire, este înfricoşător de la semnele şi
minunile cele înfricoşătoare ce le face în toate zilele, prin al Cărui singur
nume bate şi goneşte pe draci şi vindecă bolile, şi Acesta este
împărat mare peste tot pământul, fiindcă Hristos a câştigat moştenire şi popor
în toate părţile pământului, prin voi, Apostolii Săi.” Iar împărat mare s-a numit Hristos după
asemănarea muritorilor împăraţi ai lumii care sunt mici şi simpli, şi
împărăţesc peste mici şi simpli .
Popoare aici numesc Apostolii pe cei dintre iudei,
fiindcă ei mai întâi au crezut în Hristos: trei mii, şi cinci mii, precum arată
Faptele, care, lepădând vrajba ce o aveau asupra lui Hristos, au năzuit
[alergat] la Apostoli şi s-au botezat îndată după coborârea Sfântului Duh,
adică mai-nainte de a ieşi Apostolii din Ierusalim şi a se duce departe la
neamuri119.
şi neamuri sub picioarele noastre.
„A supus Hristos, zic
Apostolii, sub picioarele noastre pe cei ce din neamuri au crezut.” Că aceia,
cu fierbinţeală căzând la picioarele Apostolilor, le sărutau urmele cu evlavie120.
„Prin noi, zice,
iconomii Bisericii Sale, Şi-a ales Hristos pe aceia ce s-au făcut vrednici din
neamuri spre moştenirea Sa, după zicerea: Voi da Ţie
neamurile moştenirea Ta (Ps. 2: 8). Că pe aceştia, prin noi, Apostolii, ca
prin nişte voievozi [strategi] de oşti, împăratul Acesta mare Şi-a adunat Luişi
oşteni.”
frumuseţea Iui Iacov pe care o a iubit.
„Nu numai pe cei de mai sus iudei, zice, şi din neamuri a ales Hristos prin noi, Apostolii Săi, ci şi pe cei mai trebnici [folositori] şi mai vrednici de laudă din neamul lui Iacov, că pe aceştia i-a numit frumuseţe, adică pe cei buni şi împodobiţi cu fapte bune.” Şi mai sus, cu adevărat, întâi pe iudei i-a rânduit, fiindcă ei, mai întâi, după înviere au crezut în Hristos, iar aici a făcut dimpotrivă, punând pe iudei după neamuri, pentru că din neamuri credeau în toate zilele mulţi oameni, iar din iudei putini au crezut, încât, asemănându-se iudeii cei ce au crezut cu credincioşii cei din neamuri, erau doar o mică parte .
Diapsalma.
5. Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul
în glas de trâmbiţă.
Cu aceste cuvinte
prooroceşte David înălţarea Mântuitorului Hristos la ceruri, precum am însemnat
şi în Psalmul 23: 7122. Iar strigare şi glas de trâmbiţă aici zice [numeşte]
glasurile îngerilor care mergeau înainte întru înălţarea lui Hristos; strigare adică, pentru zicerea:
Domnul
cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război (Ps. 23: 8), care
cuvinte le zic aici îngerii întru înălţare, precum se scrie în Psalmul 33, că
cuvintele acestea ale îngerilor sunt [zise către] Hristos, cântare de biruinţă,
fiindcă şi strigarea laudă de biruinţă este, precum am zis mai
sus; iar glas de trâmbiţă zic cuvintele acestea, adică ridicaţi,
căpetenii, porţile voastre şi celelalte, pe care le zic îngerii care mergeau
înainte întru înălţare, dând de ştire celor de mai sus ca să deschidă porţile
să treacă împăratul, precum se scrie şi în mai-nainte-zisul Psalm 33. Precum şi
trâmbiţa, strigând înainte, dă
de ştire popoarelor să gătească drumurile ca să treacă împăratul când se
întoarce de la război. Ori şi după alt chip, a zis strigare şi glas de trâmbiţă glasurile îngerilor,
ca adică să audă curat şi împrejur glasurile acestea în toate marginile lumii
prin mijlocirea învăţăturii Apostolilor, precum tâlcuiesc Hrisostom şi
Teodorit.
6. Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi; cântaţi împăratului nostru, cântati.
După ce David a povestit mai sus din partea
Apostolilor isprăvile cele mari pe care le-a făcut Hristos, acum cheamă lumea
spre a bine-lăuda pe Hristos cu multă sârguinţă, că pe această sârguinţă o
arată repetarea zicerii cântaţi[1]* (după Hrisostom). Iar cântaţi a zis în loc de „dulce
cântaţi" cu glas şi slavosloviţi pe Hristos”. Iar apoi spune pricina.
7.
Că este împărat a tot pământul
Dumnezeu; cântaţi cu înţelegere.
„Dulce cântaţi, zice, lui Hristos, pentru că El este
Dumnezeu şi împărat a tot pământul, precum însuşi a zis: Mi S-a dat toată
puterea în cer şi pe pământ (Mt. 28: 19), cântaţi însă nu simplu cu singură
limba, ci şi cu mintea, socotind şi înţelegând Cărui Stăpân cântaţi şi pentru
ce fel de mari şi minunate isprăvi ale Lui.”[2] ’ -
8.
Impărăţit-a Dumnezeu peste neamuri,
Şi mai-nainte de
iconomia întrupării împărăţea Hristos peste oameni, fiindcă era Ziditorul lor,
şi fără de a voi ei, acum însă, după înomenirea Sa, împărăţeşte peste ei, fiind
slobozitor al lor cu însăşi voia lor. Şi fiindcă Hristos este îndoit - Dumnezeu
şi om -, mai-nainte de înomenire avea împărăţia ca Dumnezeu, iar după învierea
din morţi o a luat şi ca om, că atunci a zis: Mi S-a dat toată
puterea în cer şi pe pământ (Mt. 28: 19). Iar întru neamuri (întru toate adică) a
împărăţit Hristos, fiindcă mulţi au crezut dintre toate neamurile, iar în unele
locuri adică a crezut tot neamul ce se afla acolo, iar într-altele a crezut
numai o jumătate de neam, iar în altele numai o parte din cei ce se aflau
acolo, că în tot pământul a ieşit vestirea Apostolilor (cf. Ps.
18: 5).
Dumnezeu şade pe scaunul cel sfânt al Său.
Scaunul cu adevărat este semn de împărăţie, iar şederea pe scaun este semn de adeverire
şi de siguranţă. Zice dar David că Hristos este încredinţat şi sigur întru
împărăţia Sa, după zicerea lui Pavel: A şezut de-a
dreapta scaunului măririi întru cele înalte (Evr. 8: 1). Iar sfânt numeşte scaunul lui Hristos
ca pe un curat de toată căutarea în faţă [lipsit de părtinire, nepărtinitor] şi
nedreptatea şi nesmintit în toate hotărârile date de El.
9. Boierii popoarelor s-au adunat cu Dumnezeul lui Avraam,
Cu aceste cuvinte arată David puterea
evangheliceştii propovăduiri: cum a biruit aceasta adică şi a supus nu numai
ţărani şi oameni simpli, ci şi împăraţi şi ighemoni, şi boieri, fiindcă şi
aceştia toţi împreună s-au adunat cu Hristos, parte a lui Hristos şi moştenire
a Lui fâcându-se[1].
Iar Dumnezeu al lui Avraam a zis pentru ca să arate că Hristos, după
Dumnezeire, era Dumnezeu şi al lui Avraam, şi al strănepoţilor lui Avraam, şi
Acesta Unul şi Acelaşi punător [dătător] de lege al celui Vechi şi al celui Nou
Testament.
că ai lui Dumnezeu sunt; cei puternici ai pământului foarte s-au înălţat pe pământ.
„împreună
s-au adunat, zice, cu Hristos, boierii şi ighemonii cei de mai sus, pentru că
Apostolii lui Hristos (că pe aceştia i-a numit puternici ai lui Dumnezeu, după
Hrisostom şi Teodorit). Aceştia, zic, fiind întăriţi de puterea Sfântului Duh,
au biruit şi pe draci, şi pe tirani, pentru aceasta s-au înălţat şi s-au sculat
deasupra pământului, adică s-au făcut mai presus decât toate lucrurile
pământeşti, şi nici de îndulcirile lumii nu s-au prins, nici de durerile şi
scârbele ei.”[2]
117 Pentru aceasta şi Hrisostom a zis: „Tot lucrul lui Hristos a fost că acest cumplit război El l-a stricat, legând pe cel tare (cf. Mc. 3: 27) şi răpind lucrurile lui... Pentru aceasta şi strigăm toţi, nu printr-un glas neînsemnat, ci foarte însemnat: Unde-ţi este, moarte, boldul tău? Unde-ti este biruinţa ta? (I Cor. 15: 55). Strigaţi dar lui Dumnezeu, Lui înălţaţi mulţumirea, Lui, biruinţa, Lui, isprava, [căci] n-a fost omenesc războiul, nici simţitoare lupta”.
118
Zice însă Hrisostom: „Cum nu este dar împărat mare Cel ce pe nişte
săraci, pescari, necărturari, ţărani, unsprezece la număr, neînsemnaţi,
necetăţeni [fără a aparţine unei ţări anume; proscrişi], decât peştii mai fără
de glas, întru o singură haină, desculţi şi goi i-a trimis pretutindeni în
toată lumea şi, ca din poruncă, pe toţi i-a luat? Aceasta cu adevărat Il arată
de mare împărat, când lumea din rătăcire o a izbăvit, şi tirania Diavolului o a
stricat, ...nu întru slugi îşi are tăria stăpânirii, nici în formă şi în haine,
ci în fire, că Eu, zice, spre aceasta M-am
născut
(In. 18: 37). Acesta este împărat mare, Cel ce nu are cinstea agonisită, Cel ce
de nimeni nu are trebuinţă ca să fie împărat, Cel ce face toate câte le
voieşte, că, mergând, zice, învăţaţi toate
neamurile (Mt. 28: 19), şi cuvântul s-a făcut lucru [aici: s-a împlinit, a
lucrat]”.
119
Unde Hrisostom cu mirare a strigat: „O, minune! Pe
răstignitorii aceştia i-a făcut închinători, pe ocărâtori, pe hulitori, pe cei
aplecaţi către pietre [idolatri], pe aceştia i-a învăţat a aduce şi suflete,
după a Sa socotinţă, că nu a fost ispravă a Apostolilor, ci a Aceluia ce făcea
cale înaintea lor şi mişca sufletele lor”. Zice însă şi Teodorit: „Este cu
putinţă dar şi ochilor a vedea adevărul proorociei, că se poate a fi văzută de
credincioşii
120
Iar Marele Atanasie, popoare şi neamuri pe Satana şi pe
puterile viclene cele cu dânsul, le zice a fi, despre care zicea Mântuitorul: Iată, am dat vouă
putere a călca peste şerpi şi peste scorpii (Lc. 10: 19), că
neamurile dracilor le-au supus picioarelor Apostolilor.
121
Zice însă Eusebie. „Biserica aceasta din neamuri dar,
alegând-o, o a împărţit nouă, Apostolilor Săi, că aleasă este Aceasta,
întemeiată fiind după alegere din toate neamurile, şi nu după moştenirea
neamului, precum dar, la poporul cel de mai-nainte, pământul făgăduinţei prin
sorţi s-a împărţit cei ce erau cu Isus al lui Navi, scoţând dintr-însul pe
locuitorii cei de mai-nainte, în acelaşi chip şi propovăduitorii împărăţiei lui
Dumnezeu, toată lumea stăpânind-o, o au moştenit, [adică] pe popoarele cele mai-nainte
zise, pe cei văzuţi şi nevăzuţi vrăjmaşi gonindu-i”.
122 Iar Hrisostom zice:
„Nu a zis «S-a ridicat», ci suitu-S-a, arătând că nu
altcineva, ducându-L de mână, S-a suit, ci însuşi făcând această cale, că Ilie
adică de altă putere se ducea [era purtat], iar Cel Unul-Născut cu a Sa putere
S-a suit. Pentru aceasta dar, şi Luca zicea: Şi erau privind (Apostolii) când Se ducea El
de la dânşii la cer, [deci] nu a zis „luându-Se El în sus”, nici
„purtându-Se”, că însuşită a Sa călătorie era ceea ce se făcea [căci El
călătorea cu de la Sine putere], şi dacă mai-nainte de cruce Se purta pe
deasupra apelor, încă îmbrăcat cu trup pătimitor, şi greu fiind, ce mirare este
dacă, după ce a luat trup neputincios, tăia văzduhul înălţându-Se? Iar zicerea întru strigare se tălmăceşte că
„întru biruinţă s-a suit, biruind moartea şi jos aruncând păcatul”, iar cea întru glas de
trâmbiţă acelaşi lucru îl însemnează, adică „întru biruinţă desăvârşită”. Şi nu
ar greşi cineva zicând trâmbiţă gurile Apostolilor. Dar pentru ce nu a zis în
glas de multe trâmbiţe, ci la singular? Petrecerea cea de un suflet a
Apostolilor însemnând-o, şi trâmbiţa nu chemând la război, laudele cele de
biruinţă se bine-vesteau”. Iar altul zice: „Poate că strigarea şi trâmbiţa pe ceea ce s-a făcut
între puterile cele de sus, ca oarecare sunet vestit, a fost arătarea
dumnezeiescului Duh, fiind pentru Dumnezeu Cel ce se vedea în fire de om (La
Nichita)”. Iar Pavel zice: Zicerea însă suitu-S-a ce este, fâră numai că
şi S-a coborât mai-nainte în părţile cele mai de jos ale pământului? Acesta Ce
S-a coborât este şi Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile ca să
plinească toate (Ef. 4: 10).
[1] Iar altul zice: „Asemenea este aceasta cu zicerea: Veţi şedea pe douăsprezece scaune, judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israil (Mt. 19: 28), că boieri ai poporului s-au pus Sfinţii Săi Apostoli”. Iar Teodorit zice: „Sfârşit au luat făgăduinţele cele către Patriarhul Avraam, că Domnul tuturor făgăduia ca întru seminţia Lui să se blagoslovească toate neamurile, deci şi acestea, şi boierii acestora, părinteştii lor dumnezei părăsindu-i, cu Dumnezeul lui Avraam împreună se adună, şi pe Acesta, al lor Dumnezeu îl numesc, slujitori însă ai chemării acestora dumnezeieştii Apostoli fiind, prin facerea minunilor au adeverit înălţimea cuvântării de Dumnezeu”.
[2] Unde şi Marele Vasile, tâlcuind zicerea aceasta a lui Isaia - Cel ce a întărit pământul şi cele dintr-însul, şi a dat suflare poporului celui de pe dânsul, şi Duh celor ce calcă pe dânsul (Is. 42: 5) -, zice că: „Cei ce calcă cele pământeşti şi se fac mai presus de dânsele se mărturisesc că sunt vrednici de darul Sfântului Duh (cap. 32, Despre Sfântul Duh)”. Iar
[2] Pentru aceasta a zis
Marele Vasile: „Ceea ce este la mâncări calitatea fiecărei mâncări, aceasta
este la graiurile Sfintei Scripturi înţelesul, că gâtlejul, zice (Iov), gustă mâncările, iar
mintea desluşeşte graiurile (Iov. 12: 11). De se va aşeza dar cineva aşa cu sufletul
la puterea fiecărui grai, precum se uneşte cu gustul la calitatea fiecărei mâncări,
a plinit porunca ce zice: Cântaţi cu înţelegere”. Iar Hrisostom zice: „Mi
se pare că şi altceva se însemnează prin zicerea cu înţelegere - a nu cânta numai cu
glasul, ci şi cu faptele, nu numai cu limba, ci şi cu viaţa”. Şi Teodorit încă
zice: „Bine încă a pus şi zicerea cântaţi cu înţelegere, învăţând a nu grăi
numai cu limba, ci şi mintea o a deştepta spre înţelegerea celor ce se zic”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu