PSALMUL 47

 

PSALMUL 47

Psalmul de cântare fiilor lui Core, la a doua a Sâmbetei.

 

Ce vrea să zică adică psalm de cântare, am zis mai-nainte, în Precuvântarea cărţii (la Capitolul 9), unde am tâlcuit şi ce însemnează aceasta. Iar despre fiii lui Core în capitolul 5. Iar a doua a sâmbetei însemnează ziua întru care s-a cântat psalmul acesta. Cuprinde însă psalmul acesta mulţumiri dinspre faţa iudeilor, care s-au izbăvit din robia Babilonului şi s-au întors iarăşi în patria lor, Ierusalim. Se potriveşte însă acesta şi la creştinii care, slobozindu-se din robia idolilor şi a demonilor, s-au întors întru cunoştinţa de Dumnezeu¹¹.

1. Mare este Domnul şi lăudat foarte

„Mare, zice, este Domnul, după puterea şi înţelepciunea şi bunătatea Sa¹². Şi mult vrednic, iar mai ales, cuvenit a se lăuda pentru lucrurile cele minunate pe 

care le-a făcut întru noi, fiindcă noi eram uitaţi pentru robirea cea de mulţi ani, şi în chip minunat ne-a chemat înapoi dintr-însa, şi am sporit cu iubirea de oameni a Domnului.”

în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfânt al Lui.

„Vrednic este, zice, a se lăuda Domnul în cetatea Ierusalimului care Il cunoaşte de Dumnezeu adevărat, pentru că cei ce nu cunosc pe Dumnezeu nici nu-L laudă. Iar după ce a zis cetatea Dumnezeului nostru, şi-a adus aminte de muntele Sion, deoarece acesta este unit cu cetatea Ierusalimului pentru multa apropiere ce o au, că de multe ori şi prin singur muntele acesta numeşte David toată cetatea Ierusalimului, zicând: Ales-a Domnul Sionul (Ps. 131: 13). Se înţelege însă prin cetatea lui Dumnezeu şi Biserica creştinilor, întru care se crede că locuieşte Dumnezeu. Aceeaşi Biserică este şi munte sfânt, fiind mai presus de toată mârşava răutate, şi-şi întinde cugetarea sa şi petrece în cer.”

 

2. Cu bucurie bine-înrădăcinat a tot pământul,

Aici iarăşi se înţelege zicerea pe dinafară: în munte adică mare este Domnul în muntele cel bine-înrădăcinat şi întărit, care munte, aşa bine-înrădăcinat, este bucurie şi veselie a tot pământul. Şi înţelege iarăşi Muntele Sion. Iar la zicerea înrădăcinat trebuie să-i punem virgulă, adică curmare, şi apoi să citim aceasta: Cu bucurie¹³.

munţii Sionului, coastele crivăţului [de miazănoapte], cetatea împăratului Celui mare.

Lucrul cel ce este împrejur alături cu mine, acela poate a se zice şi „coasta mea”, pentru că cel de alături [locul cu pricina], în partea de alături de află. Căci şi Muntele Sion, adică Ierusalimul, nu se află de-a dreptul, ci lăturiş, către partea vântului crivăţului (că crivăţul nu se află spre Ierusalim de-a dreptul, ci lăturiş). Pentru aceasta, prin coastele crivăţului a numit Munţii Ierusalimului, zicând: „O, Munţi ai Sionului, cei ce sunteţi alături cu crivăţul şi, pentru aceasta, de-a lungul coastelor crivăţului vă aflaţi, o, cetate a Marelui împărat...” Şi cheamă cu mare bucurie munţii şi cetatea Ierusalimului poporul evreilor, care întrebuinţează plurale în loc de singulare, precum de multe ori am zis¹⁴. Iar împărat mare numeşte pe Dumnezeu, fiindcă singură cetatea Ierusalimului era atunci afierosită numai lui Dumnezeu. Anagogic (adică cu mai înaltă înţelegere) aşa se înţelege graiul acesta: crivăţ numeşte de multe ori Scriptura pe Diavolul pentru răceală (şi deoarece către Crivăţ se află Babilonul din partea Ierusalimului de către care s-a robit*). Pentru aceasta a zis şi Ieremia: Dinspre faţa crivăţului se vor arăta răutăţile peste toţi cei ce locuiesc pământul (Ier. 1: 14). Şi Ioil a zis: [Prăpădul duşmanului] îl voi depărta de la voi de la crivăţ (Ioil 2: 20). Iar coaste ale Diavolului, adică mădulare ale lui, erau neamurile. Zice dar psalmul că neamurile acelea ce mai-nainte erau ale Diavolului, şi pe care le stăpânea Diavolul, acelea s-au făcut apoi Munţii Sionului, adică înălţime şi zid apărător al Bisericii creştinilor, atât pentru că ele s-au făcut mai presus decât lucrurile cele zadarnice şi pe jos trecătoare ale lumii, cât şi pentru vitejia şi mărimea de suflet ale lor. Dar ce zic că neamurile s-au făcut ziduri de apărare ale Bisericii? Că ele s-au făcut însăşi cetatea aceea a lui Hristos, fiindcă din neamuri s-a alcătuit Biserica lui Hristos¹³.

3.     Dumnezeu în palaturile ei se cunoaşte, când o sprijineşte pe ea.

Am zis la subînsemnarea zicerii din palaturile de fildeş de la Psalmul 44 că prin aceasta se înţeleg palaturile cele mari şi înaltele şi vestitele ziduri care se zidesc pe lângă cetăţi, acestea însă [palaturile] aici se pot înţelege a fi [constitui] vestita Biserică a Ierusalimului înăuntru, întru care, locuind Dumnezeu, Se arăta preoţilor, când voiau să-i ajute în vreme de oştiri [război]. Iar anagogic şi cu mai înaltă înţelegere, prin [*] cetate, se înţelege şi vieţuirea creştinilor celor ce se află pretutindeni, că, după Teodorit, aceasta este una, pentru unirea şi conglăsuirea credinţei, şi pentru buna-cinstire a lui Dumnezeu pe care o au. Zidiri dar şi palaturi sunt templele şi bisericile cele ce se află în toate locurile, întru care Se arată Hristos când ajută şi apără pe creştini în vreme de prigoane¹⁶. Că trebuie a şti cum că Biserica credincioşilor una se zice, şi multe: una adică, pentru o credinţă şi bună-cinstire de Dumnezeu, precum am zis; iar multe, pentru mulţimea templelor şi a dumnezeieştilor locaşuri ce se află în multe şi osebite locuri, precum şi fiecare cetate şi oraş are multe locaşuri împărţite, dar însă una sau unul se numeşte, după Teodorit¹⁷.

PSALMUL 46 - Catisma a şaptea-

 

Catisma a şaptea

PSALMUL 46

întru sfârşit, pentru fiii lui Core.

Intru sfârşit adică se suprascrie psalmul acesta pentru că proorociile care se cuprind în el privesc la sfârşit, precum de multe ori am spus. Şi aceasta încă prooroceşte: nebiruita putere a evangheliceştii propovăduiri. Iar pentru fiii lui Core am tâlcuit la psalmul de mai sus, fiindcă şi acela asemenea cu acesta se suprascrie; nici un înţeles în psalmul acesta nu este ascuns, ci toate înţelesurile sunt arătate [limpezi] şi lesne de priceput. Insă dinspre faţa Apostolilor prooroceşte David psalmul - după Atanasie, Chiril şi Teodorit - care sporind întru propovăduire, şi pe mulţi la credinţă întorcându-i, de multa lor bucurie poruncea neamurilor să se bucure şi ele, la care de Mântuitorul Hristos au fost trimişi; să se bucure însă, pentru că şi ele s-au făcut moştenire a lui Dumnezeu.

1. Toate neamurile bateţi din palme;

Lovirea în palme este semn al unei covârşitoare bucurii, deci din semnul acesta arată aici David lucrul cel însemnat, adică bucuria sufletului, că porunceşte, după Hrisostom, nu ca simţitoreşte şi trupeşte să bată din palme, ci ca să se bucure sufleteşte şi duhovniceşte, pentru că s-au învrednicit a avea Stăpân ca acesta, Atotputernic şi iubitor de oameni¹¹⁶.

strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie.

Strigaţi acesta şi aici este metaforic, în loc de „cântaţi lui Dumnezeu cântare de biruinţă”, că strigarea este chiar glasul cel fără articulaţii al celor ce răcnesc în război [şi] care înspăimântă pe vrăjmaşii cei ce atunci se biruiesc, iar glas de ¹¹⁶

Altul zice: „Zicerea bateţi din palme este în loc de „iscusiţi-vă la fapte bune”; că mânile de multe ori s-au zis în loc de fapte: că [de ca şi cum ar zice] „virtuţi cu virtuţi unind, faceţi sunet [sunetul bătăilor din palme]”, adică „unirea puterilor celor lucrătoare”. Iar Teodorit zice: „Semn al biruinţei este răsunarea şi strigarea cu glas de biruinţă”.

bucurie este glasul cel plin de veselie. După urmare însă, David aduce şi pricina pentru care zice acestea¹¹⁷.

2.     Că Domnul este Preaînalt, înfricoşător, împărat mare peste tot pământul

„Pentru aceasta, zice, v-am zis mai sus să vă bucuraţi, pentru că Hristos este Preaînalt după Dumnezeire, este înfricoşător de la semnele şi minunile cele înfricoşătoare ce le face în toate zilele, prin al Cărui singur nume bate şi goneşte pe draci şi vindecă bolile, şi Acesta este împărat mare peste tot pământul, fiindcă Hristos a câştigat moştenire şi popor în toate părţile pământului, prin voi, Apostolii Săi.” Iar împărat mare s-a numit Hristos după asemănarea muritorilor împăraţi ai lumii care sunt mici şi simpli, şi împărăţesc peste mici şi simpli .

3.     Supus-a nouă popoare,

Popoare aici numesc Apostolii pe cei dintre iudei, fiindcă ei mai întâi au crezut în Hristos: trei mii, şi cinci mii, precum arată Faptele, care, lepădând vrajba ce o aveau asupra lui Hristos, au năzuit [alergat] la Apostoli şi s-au botezat îndată după coborârea Sfântului Duh, adică mai-nainte de a ieşi Apostolii din Ierusalim şi a se duce departe la neamuri¹¹⁹.

şi neamuri sub picioarele noastre.

„A supus Hristos, zic Apostolii, sub picioarele noastre pe cei ce din neamuri au crezut.” Că aceia, cu fierbinţeală căzând la picioarele Apostolilor, le sărutau urmele cu evlavie¹²⁰.

4. Ales-a nouă moştenirea Sa,

„Prin noi, zice, iconomii Bisericii Sale, Şi-a ales Hristos pe aceia ce s-au făcut vrednici din neamuri spre moştenirea Sa, după zicerea: Voi da Ţie neamurile moştenirea Ta (Ps. 2: 8). Că pe aceştia, prin noi, Apostolii, ca prin nişte voievozi [strategi] de oşti, împăratul Acesta mare Şi-a adunat Luişi oşteni.”

frumuseţea Iui Iacov pe care o a iubit.

„Nu numai pe cei de mai sus iudei, zice, şi din neamuri a ales Hristos prin noi, Apostolii Săi, ci şi pe cei mai trebnici [folositori] şi mai vrednici de laudă din neamul lui Iacov, că pe aceştia i-a numit frumuseţe, adică pe cei buni şi împodobiţi cu fapte bune.” Şi mai sus, cu adevărat, întâi pe iudei i-a rânduit, fiindcă ei, mai întâi, după înviere au crezut în Hristos, iar aici a făcut dimpotrivă, punând pe iudei după neamuri, pentru că din neamuri credeau în toate zilele mulţi oameni, iar din iudei putini au crezut, încât, asemănându-se iudeii cei ce au crezut cu credincioşii cei din neamuri, erau doar o mică parte .