/V A
Intru sfârşit. Psalm al lui David. In vremea când a intrat
la dânsul Natan Proorocul, după ce intrase el la Batşeba, femeia lui Urie.
Intru sfârşit adică se suprascrie psalmul acesta, deoarece cuprinde proorocii care trimit mintea celor ce le citesc întru sfârşit, de vreme ce dumnezeiescul David cu psalmul acesta a alcătuit o doctorie, prin mărturisire, potrivită rănii cu care s-a ales, atât pentru preacurvia Virsaviei, cât şi pentru uciderea lui Urie, bărbatul ei. Dar prin psalmul acesta prooroceşte şi pentru alte lucruri, adică pentru a doua zidire a Ierusalimului, care s-a făcut în urmă, după ce s-au întors iudeii din sclavia (robia) Babilonului. Pentru că [chiar] şi după păcat, nu a lipsit cu totul de la David darul cel proorocesc, fiindcă Dumnezeu cunoştea că David în grabă va spăla întinăciunea păcatului său şi se va face mai strălucit decât întâi [era mai-nainte], pentru aceasta nu a ridicat nici cu totul darul proorociei de la dânsul.
Şi aceasta este arătată din înseşi cuvintele lui David, pentru că el nu a cerut de la Dumnezeu să ia din nou Duhul cel Sfânt ce [de ca şi cum] L-ar fi pierdut, ci se roagă numai să nu-l lipsească de Acela, că aşa a zis: Şi Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine. Se potriveşte însă mărturisirea ce este în psalmul acesta şi tuturor oamenilor care au păcătuit76, care atunci s-a scris şi s-a isprăvit de David, când a mers Proorocul Natan şi l-a mustrat, deoarece atunci a venit David întru simţirea păcatului său, iar în trecuta vreme [ce a urmat păcatului] se afla fără îngrijire. Iar zicerea după ce intrase el la Batşeba se înţelege nu că atunci când a preacurvit David cu ea a mers Natan către dânsul - fiindcă a trecut destulă vreme în mijloc [între timp, după aceea], precum istoriseşte Cartea a Il-a a împăraţilor -, ci zicerea după ce arată aici în mod nehotărât timpul din urmă, adică după ce a intrat David la Batşeba şi o a îngreuiat pe ea.77
1.
Miluieşte-mă,
Dumnezeule, după mare mila Ta.
„Miluieşte-mă, zice, după vrednicia milei Tale celei mari, fiindcă tare foarte am greşit 78. Şi precum eu am făcut foarte mari păcate, aşa şi Tu, cu mare milă, miluieşte-mă.”
2.
Şi după
mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.
Ceea ce a zis mai sus - mare milă - însăşi aceea o zice
aici [ca] mulţime de îndurări, îndoind cererea cu
potrivite ziceri, pentru că acesta este obicei al celor ce se roagă: a
îndelunga rugăciunea lor cu multe potrivite cuvinte, ca prin acestea mai mult
să-l îndemne pe cel pe care îl roagă spre a plini cererea lor. Iar fărădelege zice călcare de lege a
preacurviei şi a uciderii, fiindcă amândouă acestea le opreşte legea lui
Dumnezeu, zicând: Să nu ucizi, să nu preacurveşti (leş. 20: 15). Fărădelege însă, călcarea de lege
o a numit David, fiindcă şi el, ca unul de altă seminţie ce nu are lege, a
păcătuit .73
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea,
Şi măcar că s-a iertat
David prin Proorocul Natan, când a zis lui: Domnul a înlăturat
păcatul tău (II împăraţi 12: 12). Cu toate acestea, David, din multa fierbinţeală
ce avea pentru pocăinţă, roagă pe Dumnezeu încă mai mult să se spele şi să se
curăţească. Ori mai vârtos este în loc de „foarte”, adică roagă pe
Dumnezeu mult şi cu covârşire să-l curăţească de fărădelegea lui.
şi de păcatul meu mă curăţeşte.
Ceea ce a zis mai sus David fărădelege, aceasta aici o numeşte
păcat, fiindcă chiar păcat este călcarea dumnezeieştii legi; însă David
întrebuinţează de mai multe ori cu neosebire şi din alăturare numele fărădelegii, şi a călcării de lege, şi apăcatului*, şi [sau] pe unul îl
zice în loc de altul80.
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul
meu înaintea mea este pururea.
„Miluieşte-mă, zice, Doamne, şi spală-mă, şi curăţeşte-mă, pentru că nu am uitat, nici am defăimat păcatul meu din pricina greutăţii şi grijilor celor multe ale împărăţiei mele, căci păcatul meu n-a fost vrednic de uitare şi de nebăgare de seamă*, ci, deşi de oameni l-am ascuns şi n-au aflat relele ce am făcut, eu însă cunosc cât de mare este păcatul meu şi văd înaintea mea ziua şi noaptea cu ochii conştiinţei mele care-mi loveşte şi-mi răneşte sufletul”. Care aceasta [lucru] - adică a-şi aduce aminte omul totdeauna de păcatul său - este semn de adevărată şi curată pocăinţă şi pricinuitor de iertarea păcatelor. Drept aceea, aceasta o porunceşte Dumnezeu şi prin Isaia: Eu sunt Cel ce şterg fărădelegile tale, şi păcatele tale, şi nu le voi pomeni (Is. 43: 25)81.
