Psalmul de cântare fiilor lui
Core, la a doua a Sâmbetei.
Ce vrea să zică adică psalm de cântare, am zis mai-nainte, în Precuvântarea cărţii (la Capitolul
9), unde am tâlcuit şi ce însemnează aceasta. Iar despre fiii lui Core în capitolul 5. Iar a doua a sâmbetei însemnează ziua întru
care s-a cântat psalmul acesta. Cuprinde însă psalmul acesta mulţumiri dinspre
faţa iudeilor, care s-au izbăvit din robia Babilonului şi s-au întors iarăşi în
patria lor, Ierusalim. Se potriveşte însă acesta şi la creştinii care,
slobozindu-se din robia idolilor şi a demonilor, s-au întors întru cunoştinţa
de Dumnezeu11.
1. Mare este Domnul şi lăudat foarte
„Mare, zice, este Domnul, după puterea şi
înţelepciunea şi bunătatea Sa12. Şi mult vrednic, iar mai ales,
cuvenit a se lăuda pentru lucrurile cele minunate pe
care le-a făcut întru noi, fiindcă noi eram
uitaţi pentru robirea cea de mulţi ani, şi în chip minunat ne-a chemat înapoi
dintr-însa, şi am sporit cu iubirea de oameni a Domnului.”
în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfânt
al Lui.
„Vrednic
este, zice, a se lăuda Domnul în cetatea Ierusalimului care Il cunoaşte de
Dumnezeu adevărat, pentru că cei ce nu cunosc pe Dumnezeu nici nu-L laudă. Iar
după ce a zis cetatea Dumnezeului nostru, şi-a adus aminte de
muntele Sion, deoarece acesta este unit cu cetatea Ierusalimului pentru multa
apropiere ce o au, că de multe ori şi prin singur muntele acesta numeşte David
toată cetatea Ierusalimului, zicând: Ales-a Domnul Sionul (Ps. 131: 13). Se
înţelege însă prin cetatea lui Dumnezeu şi Biserica
creştinilor, întru care se crede că locuieşte Dumnezeu. Aceeaşi Biserică este
şi munte
sfânt,
fiind mai presus de toată mârşava răutate, şi-şi întinde cugetarea sa şi
petrece în cer.”
2. Cu bucurie bine-înrădăcinat a tot pământul,
Aici iarăşi se înţelege zicerea pe dinafară: în munte adică mare este Domnul în muntele
cel bine-înrădăcinat şi întărit, care munte, aşa bine-înrădăcinat, este bucurie
şi veselie a tot pământul. Şi înţelege iarăşi Muntele Sion. Iar la zicerea înrădăcinat trebuie să-i punem
virgulă, adică curmare, şi apoi să citim aceasta: Cu bucurie13.
munţii Sionului, coastele crivăţului [de miazănoapte], cetatea împăratului Celui mare.
Lucrul cel ce este
împrejur alături cu mine, acela poate a se zice şi „coasta mea”, pentru că cel de
alături [locul cu pricina], în partea de alături de află. Căci şi Muntele Sion,
adică Ierusalimul, nu se află de-a dreptul, ci lăturiş, către partea vântului
crivăţului (că crivăţul nu se află spre Ierusalim de-a dreptul, ci lăturiş).
Pentru aceasta, prin coastele crivăţului a numit Munţii
Ierusalimului, zicând: „O, Munţi ai Sionului, cei ce sunteţi alături cu
crivăţul şi, pentru aceasta, de-a lungul coastelor crivăţului vă aflaţi, o,
cetate a Marelui împărat...” Şi cheamă cu mare bucurie munţii şi cetatea
Ierusalimului poporul evreilor, care întrebuinţează plurale în loc de
singulare, precum de multe ori am zis14. Iar împărat mare numeşte pe Dumnezeu,
fiindcă singură cetatea Ierusalimului era atunci afierosită numai lui Dumnezeu.
Anagogic (adică cu mai înaltă înţelegere) aşa se înţelege graiul acesta: crivăţ numeşte de multe ori
Scriptura pe Diavolul pentru răceală (şi deoarece către Crivăţ se află
Babilonul din partea Ierusalimului de către care s-a robit*). Pentru aceasta a
zis şi Ieremia: Dinspre faţa crivăţului se vor arăta răutăţile peste
toţi cei ce locuiesc pământul (Ier. 1: 14). Şi Ioil a zis: [Prăpădul duşmanului] îl voi depărta de la
voi de la crivăţ (Ioil 2: 20). Iar coaste ale Diavolului, adică
mădulare ale lui, erau neamurile. Zice dar psalmul că neamurile acelea ce
mai-nainte erau ale Diavolului, şi pe care le stăpânea Diavolul, acelea s-au
făcut apoi Munţii Sionului, adică înălţime şi zid apărător al Bisericii
creştinilor, atât pentru că ele s-au făcut mai presus decât lucrurile cele
zadarnice şi pe jos trecătoare ale lumii, cât şi pentru vitejia şi mărimea de
suflet ale lor. Dar ce zic că neamurile s-au făcut ziduri de apărare ale
Bisericii? Că ele s-au făcut însăşi cetatea aceea a lui Hristos, fiindcă din
neamuri s-a alcătuit Biserica lui Hristos13.
3.
Dumnezeu în palaturile ei se
cunoaşte, când o sprijineşte pe ea.
Am zis la subînsemnarea zicerii din palaturile de fildeş de la Psalmul 44 că prin aceasta se înţeleg palaturile cele mari şi înaltele şi vestitele ziduri care se zidesc pe lângă cetăţi, acestea însă [palaturile] aici se pot înţelege a fi [constitui] vestita Biserică a Ierusalimului înăuntru, întru care, locuind Dumnezeu, Se arăta preoţilor, când voiau să-i ajute în vreme de oştiri [război]. Iar anagogic şi cu mai înaltă înţelegere, prin [*] cetate, se înţelege şi vieţuirea creştinilor celor ce se află pretutindeni, că, după Teodorit, aceasta este una, pentru unirea şi conglăsuirea credinţei, şi pentru buna-cinstire a lui Dumnezeu pe care o au. Zidiri dar şi palaturi sunt templele şi bisericile cele ce se află în toate locurile, întru care Se arată Hristos când ajută şi apără pe creştini în vreme de prigoane16. Că trebuie a şti cum că Biserica credincioşilor una se zice, şi multe: una adică, pentru o credinţă şi bună-cinstire de Dumnezeu, precum am zis; iar multe, pentru mulţimea templelor şi a dumnezeieştilor locaşuri ce se află în multe şi osebite locuri, precum şi fiecare cetate şi oraş are multe locaşuri împărţite, dar însă una sau unul se numeşte, după Teodorit17.