„Ce dară (vom zice)? Ceiace caută Israil, aceia n’a nimerit; iară alegerea a nimerit, iară ceilalţi s’au împetrit“ (Cap. 11, 7).- „Deci, ce este ceiace caută Israil, (și) aceasta n’a nimerit ?“ Mi se pare că întrebarea pusă astfeliu, iară nu ca în ediţia noastră, clarifică mai bine chestiunea. (Trad.)
A spus că Dumnezeu n’a lepădat pre poporul săur şi arătând modul nelepădărei iarăşi se refugiază la Proroci, iară după ce dovedeşte printr’ânşii că cea mai mare parte dintre Iudei s’au pierdut, ca să nu se pară că de aici scoate o nouă învinovăţire asupra lor, şi că se atinge de dânşii ca duşman, aleargă din nou la David şi la Isaia, spunând: „Precum s’a fost scris: datu-li-a lor Dumnezeu duch de umilinţă" (Vers. 8). Dară e mai bine de a luă vorba dela început. După ce a spus de cele petrecute pe timpul lui Elie, şi a arătat ce este charul, a adaos imediat: „Cedară (vom zice)? Ceiace caută Israil, aceia n’a nimerit". Expresiunea aceasta nu este a unui om ce întreabă, ci a unuia ce acuza. «Cu sine singur, zice, se luptă Iudeul, căutând dreptatea, pe care nu voieşte a o luă». Apoi lipsindu-i iaraşi de orice iertare, arată nerecunoştinţa lor chiar dela acei cari au luat dreptatea, căci zice: „Iară alegerea a nimerit". Prin urmare şi aceia îi condamnă pe dânşii, ceiace şi Christos ziceâ: „Dacă eu cu Belzebub scot dracii, fiii voştri cu cine scot ? Pentru aceasta ii vor fi vouă judecători" (Luca 11,10). Pentru ca nimeni să nu învinovăţască natura faptului, ci numai intenţiunea lor, de aceia arată şi pe cei ce au nimerit. De aceia apostolul şi cuvintele le întrebuinţează cu multă emfază, arătând şi charul de sus, în acelaşi timp însă şi sirguinţa acelora. Când el spune că „a nimerit", nu desfiinţează prin aceasta liberul arbitru, ci voieşte a arătă măreţia bunurilor, şi că numai partea cea mai mare de acţiune a fost a charului, iară nu totul. Şi printre noi este obiceiul de a zice : «cutare a nimerit, cutare a aflat, sau a găsit» când faptul i-a adus vre-un câştig mare. Aşă dară dacă aceia au nimerit, aceasta n’a rezultat din ostenelile omeneşti, ci partea cea mai mare din acea acţiune a fost a darului Dumnezeesc.
„Iară ceilalţi s’au împetrit". Priveşte cum el tocmai acum s’a încurajat ca să spună cu propria sa voce despre scoaterea celorlalţi din rândul celor ce au nimerit, căci dacă a spus şi mai sus de aceasta, el a pus atunci la mijloc pe Prorocii cari învinovăţau, pe când aici îşi exprimă propria sa hotărîre. Dară el nu se mulţămeşte cu hotărirea sa numai, ci iarăşi introduce pe Isaia Prorocul, fiindcă după ce a zis: „S'au împetrit", imediat adaoge: „Precum este scris : datu-li-a lor Dumnezeu duch de umilinţă" (Vers. 8). Şi de unde oare a fost acea împetrire? De sigur că a spus cauza şi prin pasajele din urmă, cu care ocazie a aruncat totul în sarcina lor, arătând că ceiace au suferit a provenit numai din îndărătnicia lor zadarnică, — dară o arată şi aici. Căci când zice: „ochi ca Să nu vază, şi urechi ca să nu auză", nimic alta nu invederează decât că defaimă intenţiunea lor cea îndărătnică şi iubitoare de ceartă zadarnică. Pentru că deşi aveau ochi cu cari puteau să vadă minunile, şi urechi cu cari să audă acea învăţătură minunată, totuşi nici de unele din acestea n’au făcut uz dupre cum trebuia. Expresiunea „li-a dat" de aici, să nu o înţelegi ca acţiune, ci ca îngăduinţă din partea lui Dumnezeu. De- asemenea şi expresiunea „umilinţă" de aici, arată înclinarea sufletului spre mai rău, înclinare ce ţine sufletul nevindecat, neîndreptat şi neschimbat, după cum şi aiurea zice David: „Ca să cânte ţie slava mea, şi nu mă voiu mâhni" (Ps. 29, 13), adecă «nu’mi va păreâ râu, nu mă voiu schimbă, nu voiu căută să fug». Aşa dară, dupre cum cel umilit prin evlavie nu s’ar putea schimbă cu uşurinţă, tot aşă şi cel umilit de răutate nu s’ar puteâ preface cu uşurinţă. Prin urmare expresiunea „duch de umilinţă" din acest pasaj, nimic alt nu însamnă, decât a se împetri, a se înţepeni undevâ, şi a se pironi acolo, astfeliu că prin această expresiune apostolul arată nelecuirea, sau mai bine zis greutatea cea mare în schimbarea părerei lor.