Apocalipsa
planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii
în 7 etape
Planul lui Dumnezeu nu poate fi răsturnat
Omul, în isteţimea minţii lui, având ştiinţa ca dar de la Dumnezeu, fiind creat după chipul, şi îl vrea şi după asemănarea Sa, pentru care trebuie să se silească, îl imită pe Dumnezeu în creaţie. Angajat în proiecte măreţe, în diferite domenii, omul devine trufaş şi încrezut în sine, iar realizărilor lui Dumnezeu le răspunde la nivelul lui naiv şi copilăresc. Acestuia, Dumnezeu îi zice: ,,Ia aminte, omule, proiectele tale multe şi semeţe nu se pot compara cu proiectul Meu din Cartea Apocalipsa, care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul întregii omeniri! Eu, Cel Care sunt Creatorul tău şi al lumii, voi duce la îndeplinire cu bine acest proiect. Eu, Care ştiu «inimile şi rărunchii neamului omenesc» (Ier. 17, 10), te voi călăuzi la limanul mântuirii, cu toată încăpăţânarea ta, omule!”.
Iată că Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul este cartea proiectului lui Dumnezeu, cu lumea creată de El, pe care voieşte să o ducă la mântuire sigură. In toată vremea, de la întemeierea şi afirmarea sa în lume, Biserica reflectă asupra acestei opere şi descoperă că cele scrise în Sfânta Carte sunt fapte care s-au petrecut în realitate, pentru viaţa Bisericii şi a lumii. Dar omul necredincios, în isteţimea şi înclinaţia lui spre rău, poate să zică: „da, Dumnezeu, în programul Lui, aşa a zis, dar eu, omul, pot să le răstorn”, ca, de pildă, Iulian Apostatul (361-363), care, dorind să contrazică profeţia Mântuitorului, a zis că va da voie evreilor să-şi reconstruiască regatul, „ ...şi veţi vedea, spunea el, că profeţia dulgherului vostru a căzut”. Care au fost consecinţele se ştie. „Nu zălogiţi planurile Domnului Dumnezeului nostru, căci Dumnezeu nu poate fi ameninţat ca un om şi nici ca un pământean nu poate fi supus judecaţii noastre” - Iud.8, 16.
Unele întâmplări mai dinainte ştiute de Dumnezeu şi scrise în cartea Apocalipsa s-au petrecut, altele sunt în plină desfăşurare, în vreme ce există unele care se vor petrece în viitor, dar toate cu împlinire aproape matematică. Ca vieţuitor al acestui pământ am trăit pe viu multe dintre întâmplările despre care Apocalipsa deja ne avertizase', le-am văzut, pe unele, desfaşurându-se sub ochii mei şi le-am simţit efectul, am observat perfecta împlinire a celor spuse de Dumnezeu. De aceea, Apocalipsa este cartea unui paradox: pe de o parte, rămâne total nelămurită celor indiferenţi, pe de alta, se dezvăluie cu claritate celor temători de Dumnezeu.
În Apoc. 1,1-8, Dumnezeu ne informează despre acest plan al Lui, ni-l face cunoscut prin unul dintre ucenicii Lui iubiţi, Sfântul Ioan Evanghelistul, căruia îi porunceşte să-l scrie.
Cu toată sinceritatea mărturisesc că nu mi-am propus să mă autodesemnez ca tălmăcitor sau exeget al cărţii Apocalipsa. întotdeauna am cugetat că omul trebuie să se smerească pe sine înaintea lui Dumnezeu şi să nu umble, în îngâmfarea sa, după lucruri prea mari. Am meditat şi m-am rugat lui Dumnezeu să pot înţelege evenimentele enigmatice descrise în cartea Apocalipsa, dar şi să mă edific privitor la perioada pe care am trăit-o sub stăpânirea ateist-comunistă. Trăirea acestei perioade triste pentru omenire, m-a determinat să încerc a înţelege, măcar în parte, întâmplări actuale şi, astfel, mergând pe firul lor în trecut, am extins mai mult studiul, căpătând, prin harul dumnezeiesc, lumină şi încurajare. Am fost din ce în ce mai încredinţat că Duhul lui Dumnezeu mă inspiră, mă fereşte de greşeală şi mi-a deschis, cu toată largheţea-I, întoarcerea la Tezaurul Bisericii. Fie Domnul lăudat!
Apocalipsa cuprinde
„cele ce trebuie să se petreacă în curând”
Descoperirea (apocalipsa/revelația) planului lui Dumnezeu cu Biserica Sa (care deja se începuse de la pogorârea Duhului Sfânt), Dumnezeu i-a dat-o lui Iisus Hristos, Fiul Omului, iar Acesta trimite pe îngerul Său să o destăinuiască robului Său, Ioan. Astfel, în insula Patmos, Sfântul Ioan are cerească arătare. El vede pe Fiul Omului între şapte sfeşnice (7 Biserici), având în mâna dreaptă şapte stele (îngerii celor 7 Biserici). Lui Ioan i se dictează 7 scrisori pe care să le trimită celor şapte Biserici. Titlul primei însemnări a scrisorilor: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care l-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit-o robului Său Ioan, care a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut. Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape” (Apoc. 1, 1-3).
Fericeşte pe cei care citesc şi ascultă cuvintele proorociei. Deci cartea şi tot cuprinsul cărţii este o proorocie ce cuprinde începutul împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi desfăşurarea ei în timp, până la sfârşitul veacurilor. Totodată îndeamnă să păstreze cele scrise în această carte profetică, „Căci vremea este aproape
Acest „aproape” subliniază iminenţa venirii împărăţiei lui Dumnezeu şi nicidecum nu suportă stabilirea unor date calendaristice. Vremea biblică este atemporală. Inceputid împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, Biserica Sa, o anunţă în Noul Testament Domnul Iisus, Autorul principal, când îşi începe misiunea, citind din proorocul Isaia2 în sinagogă: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate. Să dau de ştire un an de milostivire a lui Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Luca 4, 18-l9). Deci „anul Domnului” sau „ziua cea mare” a erei creştine a început din momentul iniţial al misiunii Sale, începe odată cu misiunea Domnului Iisus Hristos.
Când trimite pe ucenicii Săi în misiune de probă, le spune să vestească împărăţia lui Dumnezeu: „Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor ” (Matei 10, 7). Iar la Sfântul Evanghelist Luca spune că: „Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea ” (Luca 16, 16).
Deci, când Sfântul Ioan Evanghelistul scrie această carte, acţiunea împărăţiei lui Dumnezeu începuse deja de la pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, ziua de naştere a Bisericii creştine. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul vesteşte că împărăţia lui Dumnezeu vine cu putere, deoarece el era cel care s-a bucurat de rămânerea în viaţă pentru a vedea împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 21, 23). Astfel se explică cuvintele: „Căci vremea este aproape” (Apoc. 1, 3), referindu-se la venirea împărăţiei lui Dumnezeu, în care aceste şapte Biserici se găsesc.
Privelişte cerească
Îţi voi arăta cele ce trebuie să fie
Sfântul Ioan se adresează „ Celor şapte Biserici care sunt în Asia”, vestind numele fiecăreia şi aducându-le urare astfel: „ Har vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului lui Dumnezeu... ” (Apoc. 1, 4).
Urarea continuă a fi rostită în numele lui Iisus Hristos: „Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin Sângele Său. Şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său, Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin!” (Apoc. 1, 5-6).
„Iată, El vine cu norii” (Apoc. 1, 7). Vine cu norii. După învierea şi înălţarea la ceruri stă de-a dreapta Tatălui. Domnul Iisus este în Biserică permanent, după a Sa făgăduinţă („ ... iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. ” - Matei 28, 20), însă în chip nevăzut. Prezenţa lui Hristos se face în Biserica Lui prin Duhul Sfânt, ce „vine cu norii”. „ De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). Hristos - „Soarele” (Luca 1, 78), „Lumina lumii”, dă lumină şi căldură, iar norii pregătesc un climat potrivit, împreună cu ploaia şi rouă aducătoare de roade. Iată, vine pe norii cerului. Hristos Domnul vine prin Duhul Său cel Sfânt care lucrează permanent mântuirea noastră în Biserică.
„ Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea... ” (Apoc. 1, 7). Da, îl va vedea cu ochii sufleteşti, cu ochii credinţei, prin harul lui Dumnezeu (norii harului lui Dumnezeu) sau ochii luminaţi de harul lui Dumnezeu. îl vor vedea toate seminţiile pământului, îl vor vedea „şi cei ce L-au împuns”, cei care L-au omorât prin crucificare şi nu doar numai aceia, ci şi cei care peste veacuri se vor lepăda de El prin apostazie sau îl răstignesc prin faptele lor rele. Iar aceşti păcătoşi, dacă se vor pocăi sau se vor jeli mai devreme sau mai târziu, prin convertire la creştinism, se vor mântui. Aşa, Amin. Aşa va fi.
Cel care anunţă prin descoperire acest proiect dumnezeiesc, face afirmaţia că este o lucrare a Acelui ce este „Alfa şi Omega... Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul”. în continuare, Ioan ştie că se adresează acum Apostolilor şi credincioşilor creştini ca „...fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţă şi la împărăţia şi la răbdarea în Iisus'”. (Apoc. 1, 8-9)
Când scrie această carte, ne informează unde se afla: „ ...în insula ce se cheamă Patmos”, „exilat”, „ ...pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus ” (Apoc. 1, 9). Istoria bisericească ne prezintă exilul Sfântului Ioan Evanghelistul şi Teologul ca fiind petrecut în anul 95-96 d. Hr., urmare a unui edict de persecuţie emis de împăratul Domiţian.
Era în zi de duminică. „Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă, Care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea. Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur” (Apoc. 1, 10-12).
„Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sâni cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe. In mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apoc. 1, 13-18).
El este Cel ce este stăpânul vieţii şi al morţii. El stăpâneşte peste ce este viu şi peste moarte, El a zdrobit puterea iadului şi ne-a scos din osânda morţii.
„ Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după aceasta” (Apoc. 1, 19).
Deci, scrie Ioane Apostole, cele ce sunt acum şi cele ce au să fie după aceasta, care se înţelege că este taina lui Dumnezeu şi totuşi, deşi s-a scris, a rămas o taină ca acoperită de un văl, aşa cum taină o numeşte şi textul: „ Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în dreapta Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur este: Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici, iar sfeşnicele cele şapte sunt şapte Biserici” (Apoc. 1, 20). Care taină îi este dezlegată Apostolului Ioan de însuşi Mântuitorul. De aceea, cartea Apocalipsei are pentru creştini şi pentru tot omul o dublă însemnătate. Pe de o parte, rămâne învăluită în mister celor care sunt departe de Hristos, iar pe de alta, se dezvăluie, în parte sau mai mult, credinciosului care citeşte şi crede „cuvintele acestei proorocii” (Apoc. 1, 3).
Este momentul începutului Bisericii lui Dumnezeu pe pământ, pe care Domnul o descoperă Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, zicându-i: „Suie-te aici”, în lumea cerească; „Şi îndată am fost în duh” (Apoc. 4, 11), şi ce am văzut: „Iată, o uşă s-a deschis în cer” (Apoc. 4, 1). Aici, „cer”, în imagine, este Biserica, împărăţia lui Dumnezeu în devenire. „Şi iată o uşă sa deschis în cer" (Apoc. 4, 1). Şi s-a deschis intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Şi mai departe „îţi voi arăta cele ce trebuie să fie după aceasta” (Apoc. 4, 1).
Şi ce a văzut? „Şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva” (Apoc. 4, 2). Aici, „ Cel ce şedepe tron este Dumnezeu Cel ce este viu în vecii vecilor” (Apoc. 4, 9). „Şi Cel ce şede (pe tron) semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu (în strălucire ca pietre de mare preţ), iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului” (Apoc. 4, 3), asemănare cu un alt material preţios, în culorile diferite ale curcubeului, însemnând cu mare strălucire şi slavă. Tronul Bisericii pământeşti în devenire.
Douăzeci şi patru de bătrâni: reprezentanţii Vechiului Testament, doisprezece patriarhi şi reprezentanţii Noului Testament, cei 12 Apostoli. Domnul n-a lepădat Biserica Vechiului Testament, ci a venit să o desăvârşească. Legea Vechiului Testament se desăvârşeşte în Noul Testament.
„Şi douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi pe scaune douăzeci şi patru de bătrâni, şezănd, îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur” (Apoc. 4, 4). Acestea sunt scaunele patriarhiilor apostolice şi a diferitelor patriarhii ecumenice, scaune episcopale. Iar douăzeci şi patru de bătrâni sunt Apostolii, Părinţii apostolici, Sfinţii Părinţi, Patriarhii şi întreg episcopatul, întreg clerul bisericesc. Aceştia, „şezândpe scaune (cei care reprezintă o patriarhie, o eparhie, un scaun episcopal), sunt îmbrăcaţi în haine albe ” (Apoc. 4, 4) - reprezentând puritatea Bisericii; „Şi purtând pe capetele lor cununi de aur” - mitra arhierească. Sunt cei ce reprezintă minţile luminate de înţelepciunea Cuvântului lui Dumnezeu, sunt încununaţi de cununi cereşti. „Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu,, (Apoc. 4, 5).
Cei douăzeci şi patru de bătrâni, şezând pe scaune, mai reprezintă pe ierarhii Bisericii, constituiţi în sinoade. Aceştia, în disputele lor în jurul tronului ceresc, inspiraţi de Duhul Sfânt, iau hotărâri în stabilirea dreptei credinţe şi ajung la dispute aprinse: fulgere - care luminează spiritual; glasuri - cuvintele autoritare ale sfinţilor părinţi; şi tunete - hotărârile celor 7 Sinoade Ecumenice.
„Şi înaintea tronului (lui Dumnezeu), ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul” (Apoc. 4, 6). Marea de sticlă, cristalină, aici, este Biserica în devenire, care se va realiza în decursul celor şapte perioade [cele 7 Biserici sunt 7 perioade din istoria Bisericii], prin convertirea tuturor popoarelor la credinţa creştină, prin evanghelizare, şi va fi ca o mare unică, de întindere universală şi purificată, curată asemenea cristalului.
„...iar în mijlocul tronului şi împrejurul tronului, patru fiinţe pline de ochi, dinainte şi dinapoi” (Apoc. 4, 6). Ele sunt: Sfânta Evanghelie cu cei patru evanghelişti. Conţinutul lor este asemănat cu Serafimii cei cu ochi mulţi. Această învăţătură a Sfintei Evanghelii este mereu în mijlocul, în centrul Bisericii, şi în tot cuprinsul ei — „ ... şi în jurul ei ” (Apoc. 4, 6). Este sfânta şi dreapta învăţătură, care are o vedere clară sub toate aspectele, e plină de har şi adevăr, iar adevărul Domnului rămâne adevăr în veac, căci acest adevăr este în Evanghelia inspirată de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt i-a inspirat pe aceşti patru evanghelişti, reprezentaţi simbolic ca patru fiinţe (Apoc. 4, 7).
„ Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară” (Apoc. 4, 7). În acest text se foloseşte de fiinţe pământeşti, ca să înţelegem că învăţătura din Sfintele Evanghelii şi Biserica sunt tot pentru noi, pământenii; la fel şi atunci când foloseşte simbolic: tron, scaune, bătrâni, fulgere, tunete etc.
Heruvimii cei cu ochi mulţi sunt şi slujitorii Bisericii, care vestesc Cuvântul Evangheliei lui Hristos cu vreme şi fără vreme. Ei alcătuiesc ceată duhovnicească şi cântă cântări îngereşti: „ şi cântau o cântare nouă, înaintea tronului şi înaintea celor patru fiinţe (care reprezintă pe Hristos Cuvântul lui Dumnezeu) şi înaintea bătrânilor” (Apoc. 14, 3) — Apostolii şi urmaşii lor - clerul Bisericii şi ceata credincioşilor, care împreună alcătuiesc ceată duhovnicească: zi şi noapte laudă pe Dumnezeu zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine” (Apoc. 4, 8). Fac această slujire prin cele şapte Laude.
Şi se închinau şi aduceau slavă lui Dumnezeu, bătrânii şi toţi cei ce cântau ca îngerii în ceruri: „Şi când cele patru fiinţe dădeau slavă, cinste şi mulţumită Celui ce şade pe tron, Celui ce este viu în vecii vecilor” (Apoc. 4, 9). „Atunci cei douăzeci şi patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce şedea pe tron se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, şi aruncau cununile lor înaintea tronului zicând: Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut ” (Apoc. 4, 10-l1). Bătrânii aruncau cununile lor de aur la picioarele Celui ce şede pe tron. A arunca cununile la picioarele Celui ce şade pe tron este act de smerenie a slujitorilor Bisericii. În Biserică, toţi ne smerim, căci în toate, numai lui Dumnezeu I se cuvine slavă: El a făcut cerul şi pământul, nu noi. Aşa se înţelege de ce spunem: nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă.
Iar prin toate acestea, împărăţia lui Dumnezeu se oboară, ia fiinţă, pe pământ.
Cele 7 perioade / Biserici ale Erei Creştine
(săptămâna proorocului Daniel - Dan. 9, 27)
„cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului lui Dumnezeu... ” (Apoc. 1, 4). Fiecare duh din cele 7 este spiritul unei perioade istorice, sau, mai exact, al Bisericii Creştine din acea perioadă. Altfel spus, autorul se referă la şapte modalităţi de acţiune a Duhului asupra Bisericii, a căror desfăşurare în timp (7 perioade) este simbolizată de desfăşurarea în spaţiu (circular) a celor 7 Biserici din Asia. [N.ed.: Se presupune că ar fi existat un traseu care unea aceste 7 Biserici din Asia. Un poştaş care ar fi dus scrisorile la aceste Biserici, în ordinea din Apocalipsă, ar fi urmat un traseu circular, deci ar fi plecat din Efes şi ar fi revenit tot la Efes].
Modul de prezentare şi de interpretare a cărţii Apocalipsa urmează astfel:
- Fiecărei Biserici din cele 7 îi corespunde o perioadă [cele 7 perioade se pot suprapune parţial], la care se adaugă cele spuse în pecetea, în trâmbiţa şi în cupa fiecărei perioade:
- Pecetea pusă acoperă ceva, iar ruperea peceţii descoperă cele ce se petrec în perioada respectivă cu specificul ei şi ca fapte.
- Trâmbiţa anunţă fapte ce se vor petrece sau se vor realiza ca progres în perioada respectivă.
- Cupa cu mânie a lui Dumnezeu dă pe faţă păcatele şi pedepsele ce vin asupra Bisericii pentru păcatele ce se vădesc.
Evenimentele şi faptele istorice pozitive şi negative ce se petrec într-o perioadă istorică le putem urmări citind simultan, asociind fiecărei Biserici o pecete, o trâmbiţă şi o cupă:
1. Prima Biserică (Efes), 2, 1-7; pecetea întâia 6, 1-2; trâmbiţa întâia 8, 7; cupa întâia 16, 2;
2. A două Biserică (Smirna), 2, 8-11; pecetea a doua 6, 3-4; trâmbiţa a doua 8, 8-9; cupa a doua 16, 3;
3. A treia Biserică (Pergam), 2, 12-17; pecetea a treia 6, 5-6; trâmbiţa a treia 8, 10-11; cupa a treia 16, 4-7;
4. A patra Biserică (Tiatira), 2, 18-29; pecetea a patra 6, 7-8; trâmbiţa a patra 8, 12-13; cupa a patra 16, 8-9;
5. A cincia Biserică (Sardes), 3, 1-6; pecetea a cincia 6, 9-11; trâmbiţa a cincia 9, 1-12; cupa a cincia 16, 10-11;
6. A şasea Biserică (Filadelfia), 3, 7-l3; pecetea a şasea 6, 12-l7; trâmbiţa a şasea 9, 13-21; cupa a şasea 16, 12-16;
7. A şaptea Biserică (Laodiceea), 3, 14-22; pecetea a şaptea 8,1; trâmbiţa a şaptea 11, 15-19; cupa a şaptea 16, 17-21.
Fiecărei perioade din cele şapte, denumite simbolic şapte Biserici, le vorbeşte profetic în termeni simbolici, alegorici, în care se arată starea Bisericii, scoţând în evidenţă aspectele pozitive, dar necruţător dă pe faţă şi starea neconformă creştinismului.