Psalmul 8 - în tâlcuirea Sf.Părinți

PSALMUL 8

Întru sfârşit, pentru teascuri. Psalm al lui David.
    Ce vrea să zică prin la sfârşit, am spus la suprascrierea Psalmului 4. Iar teascuri (adică linuri*) numeşte aici bisericile aflate în toată lumea. Căci via este Domnul, iar viţele sunt Apostolii, iar strugurule este credinţa care se strânge în biserici şi scoate învăţătura ca pe un vin care veseleşte inimile credincioşilor. După Eusebie şi după Hrisostom, în faţa acestor duhovniceşti linuri s-a glăsuit psalmul acesta de către David. Căci biserica cea veche s-a zidit numai într-un loc din Ierusalim, de vreme ce urma să o moştenească poporul evreilor, despre care a zis Isaia: Şi am zidit în mijlocul ei turn şi lin a săpat într-însa (Isaia 5: 2). Turn adică numind biserica, iar lin - jertfelnicul, iar la sfârşitul veacurilor şi a slujirii după lege, biserica s-a risipit, însă [în schimb] în tot pământul s-au zidit foarte multe biserici, pentru că şi celelalte neamuri au primit cunoştinţa de Dumnezeu; iar suprascrierea din acest psalm o are şi Psalmul 93, că pentru teascuri se suprascrie şi acela.

1. Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul!
    Domn al necredincioşilor este Hristos, numai după chipul facerii*, iar Domn al credincioşilor este după două chipuri, atât după facere, cât şi după cunoştinţă, precum tâlcuieşte Hrisostom, pentru aceasta şi îndoit zice aici Proorocul: Doamne, Domnul nostru. De aceea zic bisericile credincioşilor către Hristos: „O, Ziditorule Doamne, Care Te-ai făcut şi nouă acum Domn prin cunoştinţă, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!”. Căci zicerea cât este aici o formă lungitoare[*] [†] (deoarece chemarea Acestuia izgoneşte demoni, morţi înviază, bolnavi însănătoşează, stihiile le schimbă, şi toate poate a le face)1. David numeşte numele acesta în multe locuri înfricoşător. Mărturisească-se, zice, numelui Tău Celui mare, că înfricoşător şi sfânt este (Ps. 98: 3). Şi zice că este minunat, pentru lucrurile cele mai presus de fire pe care le face, iar înfricoşător, pentru negrăita putere pe care o are. Vezi însă, iubitule, că David se numără şi pe sine împreună cu neamurile, zicând: Doamne, Domnul nostru, deoarece a prevăzut taina iconomiei întrupării, şi credinţa în Hristos, care a trecut pe la toate neamurile lumii. Oare ce vor zice iudeii despre proorocia aceasta? Căci numele nu era minunat, ci defăimat între cele mai multe neamuri, precum însuşi o zice prin Isaia, că numele Lui este defăimat între neamuri (cf. Is. 52: 5). Drept aceea, acest cuvânt este negreşit pentru Hristos, al Cărui nume s-a făcut minunat în tot pământul.


Că s-a înălţat mare cuviinţa Ta mai presus de ceruri.
   David numeşte aici mare cuviinţă dumnezeiasca înomenire, după Marele Chiril, deoarece aceasta s-a arătat cu adevărat mare, şi covârşind toată mintea, zicând că este mai presus de minune şi neînţeleasă chiar de cereştile puteri ale îngerilor, şi nu numai îngerii, ci şi oamenii se numesc cu o taină ca aceasta. Zicerea se înţelege şi într-alt fel: că vrând David să arate nemărginirea firii lui Dumnezeu, zice către Dumnezeu că: „S-a înălţat mare cuviinţa Ta mai presus de ceruri, Doamne, neînţelegând-o pământul”. Pentru aceasta zice şi Proorocul Avacum: A acoperit cerurile slava Lui, şi de lauda Lui plin este pământul (Avacum 3: 3)2.

2. Din gura pruncilor şi a celor ce sug, ai săvârşit laudă.
    David zice mai întâi o laudă şi o doxologie a lui Dumnezeu. Din mulţimea de semne şi minuni pe care le-a făcut Hristos, în psalmul acesta s-a scris doar de una, anume pe cea cu pruncii care au glăsuit către Hristos: Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei dintru înălţime! (Mt. 21: 9). Deoarece minunea aceasta a fost mult mai minunată şi mai înspăimântătoare decât celelalte, fiindcă şi în Testamentul cel Vechi, mort a fost înviat, lepros a fost curăţit şi drac a fost izgonit, iar [în schimb] danţul de prunci sugari pentru întâia oară a cuvântat curat, după Hrisostom, pentru că aceia nu erau simpli copii, ci şi sugari, care lucru nu este de mică mirare; iar prin ai gătit [săvârşit] laudă, a arătat lauda pruncilor sugari, zicând că: „Tu ai facut-o desăvârşită, ca şi cum ai fi scos-o din guri îngereşti”.

pentru vrăjmaşii Tăi, ca să sfărâmi vrăjmaşul şi izbânditorul.
    Aici povesteşte David şi pricina pentru care s-a făcut minunea cea de mai sus a pruncilor: „Că adică s-a făcut pentru iudei, vrăjmaşii Tăi, Doamne, pentru necredinţa Iudeii, care se amăgeşte, vrând să vadă altele în loc de altele; iar în lauda pruncilor, care erau copiii lor şi îi hrăneau, nu se puteau împotrivi cu nici o zicere. S-a iconomisit însă minunea aceasta, pentru ca să se sfărâme vrăjmaşul şi izbânditorul lui Dumnezeu, căci era vrăjmaş* al lui Dumnezeu, ca unul ce prigonea pe Fiul lui Dumnezeu, iar izbânditor era cel al lui Dumnezeu, căci socotea că, prigonind pe Fiul[*] [†], o făcea pentru slava şi dragostea Tatălui. După Sfântul Maxim, însuşi diavolul se socoteşte pe sine vrăjmaş şi izbânditor al lui Dumnezeu, căci este vrăjmaş deoarece se împotriveşte poruncilor lui Dumnezeu şi prigoneşte pe prietenii lui Dumnezeu, iar izbânditor al lui Dumnezeu este pentru că, după ce pogoară pe oameni în păcat, atunci îi pârăşte la Dumnezeu, ca pe nişte defăimători ai poruncilor Lui, şi pentru aceasta cere de la Dumnezeu ca să le izbândească cu felurite pedepse, căci au călcat dumnezeieştile Lui porunci3. Auzind atunci diavolul pe pruncii sugari că slavoslovesc pe Hristos, s-a ruşinat. David însă scrie despre cele ce erau să se facă, ca şi cum s-ar fi făcut de demult,fiindcă, cu ochii săi prooroceşti, le-a văzut pe acestea ca trecute; dar şi ca din faţa [partea] bisericilor le grăieşte, despre care se zic ca trecute cele ce la Hristos atunci s-au zis de prunci.

3. Că voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale,
   Mai înainte de iconomia întrupării, neamurile numeau făcători ai lumii pe pseudo-numiţii dumnezei, iar după ce a strălucit în lume adevărul Evangheliei, aceste cuvinte ale lui David le strigă Biserica creştinilor, zicând că: „Eu voi cunoaşte cerurile, lucrurile degetelor Tale”4. Iar zicând cerurile, [se referă la] cerul cel întâi, care s-a făcut la început şi tăria ce s-a făcut după aceea; şi a zis ceruri la plural, după limba evreiască, care are obiceiul a întrebuinţa cele plurale în loc de cele singulare; însă zicând cer, Proorocul cuprinde şi stihiile şi zidirile cele ce se află între pământ şi cer. Zic însă oarecari, adică Hrisostom şi Chiril, că pe ceruri le-a numit lucruri ale degetelor lui Dumnezeu, ca să arate cu aceasta că cerurile cele atât de mari şi întinse sunt lucrări ale singurei şi celei mai mari părţi a lucrării şi puterii lui Dumnezeu. Însă mie aceasta mi se pare neutră*, pentru că tot David în alt loc zice: Lucrurile mâinilor Tale sunt cerurile (Ps. 101: 26). Şi fiindcă Proorocul şi împăratul a pomenit de cer, adaugă prin urmare şi podoaba cerului, şi zice:

luna şi stelele, pe care Tu le-ai întemeiat.
    „Adică eu, Biserica credincioşilor, pe Tine te voi cunoaşte Făcător al lunii şi al stelelor”. Iar zicând lună, l-a arătat printr-însa şi pe soarele ce luminează, şi, prin urmare, amândouă acestea sunt unite în cunoştinţa oamenilor, din pricină că soarele şi luna sunt doi mari luminători, iar când cineva pomeneşte de unul, urmează de aici că-l pomeneşte şi pe celălalt**. Iar în alt loc, David pomeneşte doar soarele, fără lună: Tu ai întocmit, zice, lumina şi soarele (Ps. 73: 17). Deoarece amândouă se înţeleg una prin cealaltă, precum am zis înainte, dar pe cele numite neutre, adică stelele, sau lucrurile - fiindcă luna şi stelele nu sunt nici bărbăteşti şi femeieşti; iar prin le-ai întemeiat a vrut să zică în loc de „le-ai înfipt [fixat], le-ai întărit, pentru a nu cădea din rânduitele lor sfere şi locuri, cu toate că stau ca spânzurate într-însele [de sine]”.

4. Ce este omul, că-l pomeneşti pe el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?     David a zis şi acest cuvânt pentru înomenirea Domnului, deoarece a pro-cunoscut* taina acesteia; „Ce este, zice, omul, Doamne, că în vremea în care el s-a depărtat de Tine şi a călcat stăpânirea Ta, Tu iarăşi îl pomeneşti şi îl miluieşti?”. Zicerea s-a închipuit după exemplul oamenilor care uită pe cineva, după care iarăşi îşi aduc aminte de el, îndemnându-se de oarecare milostivire şi îndurare. „Şi nu numai, zice, că îţi aduci aminte de om, Doamne, ci chiar Tu însuţi mergi spre apărarea şi ajutorul lui”, că aceasta vrea să zică prin cercetare, căci după Isaia: Nu sol, nici înger, ci însuşi Domnul a venit şi ne-a mântuit (Îs. 63: 9). „Ce mare lucru, zice, este omul, Doamne, ca să faci acestea pentru dânsul? Pentru îngeri, care au văzut, n-ai făcut asemenea milă, iar pentru omul căzut ai venit la a noastră smerenie şi Te-ai făcut om”. Iar prin om şi Fiu al omului se înţelege acelaşi lucru, datorită alăturării, şi se vede că este tălmăcire*, că Fiu al omului se ia în loc de „om”, căci Scriptura Veche obişnuieşte a folosi acest fel de tălmăciri 5.

5. Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de îngeri,    Cu aceste cuvinte, Proorocul şi împăratul îşi aduce aminte de facerile de bine pe care Dumnezeu le-a făcut dintru început omului; acesta era cu puţin mai prejos decât îngerii, din pricina amestecării tinei trupului şi a celor ce urmează dintr-un astfel de trup, după Marele Vasile, iar aceasta s-a făcut după iconomia lui Dumnezeu, adică a se uni omul cu trup de ţărână, ca, atunci când se mândreşte cu mintea, să se smerească pentru [că este] ţărână; căci dacă se mândreşte omul peste măsura, câtă vreme poartă trup greu de ţărână, ce s-ar fi făcut dacă ar fi fost fără trup?6

cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el,
   „Cu slavă, zice, şi cu cinste ai încununat pe om, Doamne”, şi zice slavă, pentru că l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, iar cinste, pentru că s-au suspus lui toate dobitoacele şi toată zidirea simţitoare.

6. şi l-ai pus pe dânsul peste lucrurile mâinilor Tale.

   „Ai hirotonit***, zice, Doamne, pe om împărat al zidirii celei simţite pe care o ai făcut”, că a zis Dumnezeu către om: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, şi-l stăpâniţi pe el (Fac. 1: 28).

7. Toate le-ai supus sub picioarele lui: oile şi boii, toate, încă şi dobitoacele câmpului.
8. Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor.
    Cuvintele acestea le-a luat David din Cartea Facerii, unde este scris: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! (Fac. 1: 26). Deoarece s-au pomenit obşteşte toate, de aceea, prin urmare, le-a împărţit deosebi: mai întâi a început cu cele blânde [oile şi boii], adică de la oi şi de la boi, iar dobitoacele câmpului sunt vietăţile cu patru picioare, care pasc pe câmpii, căci dobitoc este toată vita cu patru picioare, care se uită în jos spre pământ, iar cu numele dobitoacelor a arătat îndeobşte toate vitele cele de pe uscat, atât blânde cât şi sălbatice, căci toate acestea spre slujba omului le-a zidit, şi pe toate acestea le stăpâneşte omul care îşi păzeşte dregătoria cea dintâi*, pe care a luat-o de la Dumnezeu, precum au făcut toţi sfinţii. Iar prin păsările cerului a zis adică cele ale văzduhului, deoarece aici Proorocul numeşte văzduhul cer, după Marele Vasile, căci văzduhul este revărsat peste capetele noastre ca un cer. Privind însă David şi la toate neamurile şi felurile peştilor, a zis că acestea străbat cărările mărilor 7. Toate aceste trebuie să le înţelegem ca zicându-se simplu pentru omul cel gol, însă se suie şi la dumnezeiescul om, adică la Domnul nostru Iisus Hristos, precum a zis şi Apostolul Pavel.

    Deci zice David: „Ce lucru mare este omul, cel ce s-a luat de Dumnezeu Cuvântul [asumând firea sa], că îl pomeneşte pe el 8. Căci l-a pomenit Părintele Cel de sus, pomenindu-l şi zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit (Mt. 3: 17); iar Fiu al omului L-a numit pe Hristos, pentru ca să astupe gurile celor ce ziceau, căci El din ceruri de sus a adus trupul Său cu Sine, pentru aceasta şi însuşi Domnul Se numeşte pe Sine în multe locuri ale Evangheliei cu numele de Fiu al omului, arătând cu aceasta că din curatele sângiuri ale Pururea Fecioarei Şi-a închegat şi Şi-a alcătuit locaş dumnezeiescului Său Ipostas. Fiul al Omului se numeşte şi fiul femeii, căci şi femeia este şi se numeşte om; iar îl cercetezi pe el, pentru că din partea Sa a zis Domnul: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este... (Ps. 15: 8); iar prin micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, a arătat că Domnul flămânzea şi înseta, şi era suspus neprihănitelor patimi [afectelor fireşti] ale trupului, iar l-ai încununat, zice adică: „L-ai împodobit cu slavă, adică cu dumnezeirea”. Iar prin cu cinste, adică cu cea de la îngeri* - că în foarte multe locuri vedem că îi slujeau îngerii ca lui Dumnezeu (Mt. 4: 11; Mc. 1.13 etc.) - ori şi cu cinstea cea de la oamenii care credeau Lui, zicând că este Dumnezeu cu toată evlavia şi cinstea. Iar toate le-ai suspus Lui, o zice pentru că El era Noul Adam, şi a păzit pe cel „după chip”. Iar prin oi i-a arătat pe cei ce supuneau Lui, adică cei dintre neamuri care au crezut, pe care aflându-i Domnul rătăciţi ca nişte oi prin munţi, unde jertfeau idolilor, i-a adunat într-un staul, iar boi sunt cei dintre iudei care au crezut, care trăgeau jugul cel greu al legii, iar dobitoace ale câmpului sunt aceia ce nu primeau nici legea lui Dumnezeu, nici pe cea a Evangheliei, ci erau idolatrii, umblând pe câmpul şi smerirea îndulcirilor vieţii*, neputând a se sui la înălţimea teoriei (adică a privirii [duhovniceşti] cu mintea) şi a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu 9.

   Păsări ale cerului sunt îngerii care se supun lui Hristos, iar peşti ai mării sunt demonii care petrec în valurile vieţii acestea, şi [care] viază în tina şi în sărătura* faptelor noastre celor rele, căci chiar şi demonii se vor supune lui Hristos, după cum este scris: Ca întru numele lui Hristos, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor dintru adânc (Filip. 2. 10) 10. Însă este lucru fără vreme să alăturăm aici şi o altă tâlcuire la această zicere, adică, zicând că L-ai micşorat pe El cu puţin, adică pe Hristos, nu zicem faţă de îngeri, ci faţă de slava lui Dumnezeu Tatăl; că aşa se cuvine a se citi, adică: „L-ai micşorat pe Hristos cu puţin faţă de dregătoria Ta, pentru firea trupului”. Apoi, cum zicea înainte: ...cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe El, adică mai mult decât pe îngeri, căci nici unul din îngeri n-a luat vreodată numele lui Dumnezeu, nici nu s-a învrednicit de o slujire aşa de mare ca stăpânul Hristos 11.

    Însă iudeii ar putea zice: „Când au lăudat şi au slavoslovit pe Dumnezeu pruncii sugari? Sau pe care vrăjmaş l-a sfărâmat şi l-a pierdut slavoslovia acestora?”. Dar n-au ce să zică, fiindcă toate acestea au urmat în vremea lui Hristos. Şi cum de zice David aici că el va vedea cerurile, lucrurile degetelor lui Dumnezeu, de vreme ce Moise a învăţat despre acestea, şi a zis astfel: Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1: l)12 ?

9. Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul.
   Deoarece psalmul acesta prooroceşte taina lui Hristos, şi fiindcă Hristos S-a pogorât din ceruri, şi iarăşi în ceruri S-a suit, făcând totul ca într-o formă [mişcare] circulară, de la acelaşi punct până la acelaşi, şi ajungând la părinteasca slavă, pentru aceasta, şi psalmul acesta urmează o formă circulară, de acolo de unde a început, tot acolo a şi sfârşit, că începând cu mirare, a zis: Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul, şi iarăşi sfârşind, a zis aceste cuvinte tot cu mirare.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

*Teascul sau linul este un vas de lemn, de tablă sau de beton în care se adună şi se storc struguri. În Antichitate se foloseau şi bazine în care strugurii se storceau prin presarea cu cu picioarele sau prin alte mijloace.

* Ca Făcător al lor.

[†]*Formă amplificată, lungă, care exprimă bogăţia semantică.

1 Dumnezeiescul Chirii zice: „De demult adică, slava lui Dumnezeu era strâmtorată în singură Iudeea, că Dumnezeu era cunoscut în ea, iar în Israel mare era numele Lui, căci Dumnezeu, Domn fiind, S-a arătat nouă, iar numele Lui S-a făcut minunat în tot pământul. Deci se înspăimântă Proorocul de cunoştinţa lui Dumnezeu care s-a revărsat peste oameni, că Dumnezeu nu este cunoscut doar celor din ludeea. A zis însă şi Teodorit: „Foarte se laudă numele Tău, Stăpâne, zice, de toţi, şi Făcător al cerului şi al pământului Te numesc toţi. (...) Şi însuţi încă arătându-Te lui Iacob, când întreba de numele Tău, a zis: Pentru ce întrebi de numele Meu? El e minunat! (Fac. 32: 29)”. Zice şi Isihie: „Pe acest Doamne, Domnul nostru, îl zice Biserica, că, după [având] cunoştinţa lui Hristos, şi lepădându-se de slujirea idolilor, au început a chema Domn al Său pe Dumnezeul şi Domnul Cel adevărat, căci, cu adevărat, pururea tot pământul s-a umplut de minunile facerii [creaţiei] lui Dumnezeu; mai mult, după ce Dânsul [Tatăl] a arătat numele lui Hristos la toţi elinii şi barbarii, aceştia s-au minunat prin credinţa cea întru El”.

2 Iar Grigorie Teologul a înţeles prim mare cuviinţă mărirea lui Dumnezeu care este [se străvede] în zidiri şi mărirea celor ce se iconomisesc întru cele făcute de Dânsul. Că acestea sunt cele din „spatele” lui Dumnezeu, cunoştinţele cele ce se fac cu Dânsul şi de Dânsul. Zice şi Grigorie al Nyssei: „înălţându-se sufletul şi lăsând tot lucrul care se poate apuca ca pe un mai mic decât ceea ce se caută [de fapt], ar ajunge să înţeleagă marea cuviinţă ca pe ceva ce este înălţată mai presus de ceruri, pe care Proorocul o vede nesmerită [nemicşorată], iar cerurile se socotesc mici propovăduitori ai dumnezeieştii slave, căci mare cuviinţa Lui nu s-a înălţat [doar] până la ceruri, ci mai presus de ceruri”.

* Poporul iudeu.

*[†] Neştiind că este chiar Fiul lui Dumnezeu, precum Saul, viitorul Apostol Pavel.

3 Pentru aceasta a zis dumnezeiescul Chiril: „Acelaşi Diavol îmbrânceşte spre greşeală, facându-se [totodată] şi pârâş al celor greşiţi, dar ca un vrăjmaş cu adevărat sileşte spre păcat, iar ca un izbânditor pe cei daţi lui îi munceşte. Căci [şi Pavel] numindu-i hulitori pe Imeneu şi pe Alexandru (cf. I Tim. 1: 20), i-a pedepsit pentru hulele cele împotriva lui Dumnezeu”. Asemenea zice şi dumnezeiescul Hrisostom.

4 Iar Hrisostom zice: „Voi vedea se ia aici în loc de «am văzut»”. Iar Grigorie Teologul înţelege aceasta ca referindu-se la veacul viitor, zicând: „Poate că nouă, acum, nu ne este dat să avem cunoştinţa cu acrivie [amănunţită] a zidirii, având doar umbrele acesteia, că nu ai înţeles încă înconjurarea cerului, însă poate o vei înţelege oarecând, când vei dobândi desăvârşirea: «că voi vedea, zice, cerurile, lucrurile degetelor Tale, luna şi stelele şi cuvântul cel întărit într-însele», nu cum le vedea acum, ci [văzându-le] după cum vor fi, atunci va înţelege ce se văd acum, că nu sunt cu adevărat, ci doar închipuiri [ aparenţe] ale adevărului”.

* nici bun, nici rău, neutru; vezi versetul următor.

* *Prezenţa unuia îl implică şi pe celălalt.

* lit. a prognoza; a spune, cunoaşte mai înainte, dar şi a cunoaşte deplin, uneori prin vederea duhovnicească, cele ce vor să fie.

* perifrază.

5 Iar Teodorit zice: „Acestea se zic nu pentru zidire, ci pentru Pronie, că nu a zis l-ai făcut, ci că îl pomeneşti şi îl cercetezi, că nu numai că l-ai adus, zice, întru a fi, ci i-ai dăruit şi a fi [fiinţa] bine, şi-l pomeneşti şi, rău aflându-se, îl cercetezi”.

6 Iar Teodorit zice: „Aici a pomenit de hotărârea de după călcarea poruncii [aceea de a nu mai mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, a cărei călcare a adus după sine moartea], căci este mai micşorat decât îngerii din pricină că este muritor”.

***Adică l-a făcut preot. Literal, şi-a pus mâinile pe el. în sens strict, despre preoţia omului peste creaţie vorbeşte Scriptura la Ieş. 23: 22 şi I Pt. 2: 9, dar şi în alte locuri. Aceasta nu înseamnă că preoţii de mai târziu [fie iudei, fie creştini] înlocuiesc în totalitate preoţia omului. Preoţia lor este din iconomie dumnezeiască [sau pogorământ], adică din pricina pierderii parţiale prin păcat a acestei însuşiri a omului, de unde necesitatea unor oameni virtuoşi — aleşi de Dumnezeu — care să fie preoţi şi pentru alţii, spre a-i ajuta să ajungă şi ei la preoţia în sens larg - stăpânirea asupra făpturii ca dar de la Dumnezeu şi nu ca obiect de exploatat.

* cinstea, calitatea, vrednicia, scopul cel dintâi, adică slava ce i-a dat-o Dumnezeu la creaţie: stăpânirea, chipul etc.

7 Iar Marele Vasile, în canonul al 15-lea, zice că peştii se deosebesc de cele ce străbat cărările mărilor, căci pe aceştia îi înţelege a fi chiţii cei mari ai mării, şi toate cele cu piele de fiară şi cu carapace şi celelalte cu piele moale. Iar dumnezeiescul [deci nu „Fericitul” Augustin cum i se spune astăzi, uneori cu răutate] Augustin pe cele ce străbat cărările mărilor, le-a înţeles cumva deosebit, adică locurile cele de la marginile mărilor, înţelegând prin urmare că cele ce petrec în astfel de locuri se numesc caburi [], petalide [] şi celelalte de acest fel.

8 Ar fi mai potrivit ca acest cuvânt - care se înţelege pentru Hristos - să-l citim nu în chip întrebător, ci ca pe o afirmaţie şi [ca pe un] minunător [], astfel: „Că atât este de mare omul cel luat la Sine de Dumnezeu-Cuvântul, că-l pomeneşte pe el. Căci cu adevărat mare a fost, fiindcă [prin firea umană] era unit cu Dumnezeu-Cuvântul după ipostas”.

* Cu cinstea specifică şi îngerilor.

*înjosirea, umilirea pricinuită de îndulcirile vieţii, care în cele din urmă aduc amărăciune.

9 Iar Atanasie zice că oi însemnează şi pe cei din Israel, iar prin dobitoace ale câmpului însemnează pe cei dintre neamuri, iar păsări ale cerului pe cei cu viaţă înaltă şi pe cei ce cugetă cele înalte. Iar după Isihie, [aceştia din urmă sunt] oi gândite, care se supun lui Hristos, oameni care petrec întru nerăutate, iar boi sunt lucrătorii poruncilor, despre care Moise, dătătorul de lege, zice: Să nu legi gura boului care treieră (Deut. 25: 4). Pentru aceasta nu numai pe boi i-a adus [în atenţie] cântătorul de psalmi, căci Dumnezeu se află în toţi cei care lucrează vreo faptă bună. Iar prin dobitoace îi numeşte pe păcătoşi, fiindcă îşi au privirile [aţintite] în jos, căutând la pământ, dar şi aceştia, pocăindu-se, se vor mântui când vor primi pe Hristos asupră-le şezător prin evangheliceasca vieţuire, că oameni şi dobitoace, zice, vei mântui, Doamne (Ps. 35. 6).

* pe valurile...

10 Iar Isihie zice: ,.Păsări ale cerului îi numeşte pe cei ce se îndeletnicesc cu teologia, pe cei ce cercetează dogmele cele înalte; iar peşti ai mării pe cei ce înoată în lucrurile acestei vieţi ca în nişte valuri, însă şi acestora li se păstrează mântuirea, dar nu când vor umbla în cărările mării, ci atunci când vor călători în ele prin Botez şi pocăinţă”.

11 Cu adevărat, frumoasă ar fi fost această tâlcuire, după autorul meu, dacă Apostolul Pavel - care a referit la Hristos această zicere a lui David, adică: L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; şi cu mărire şi cu cinste l-ai încununat (Evr. 2:7)- dacă el, zic, ar fi rămas până aici; dar fiindcă însuşi Pavel, mai jos, în stihul 9, aduce [în atenţie] iarăşi această zicere, şi zice: ...pe Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a pătimit-o, făcând vădite toate acestea, căci şi zicerea pe care a zis-o mai sus a zis-o cu un astfel de înţeles, adică aceea că Hristos a fost ceva mai puţin micşorat decât îngerii, puţin mai jos decât îngerii, pentru ce? Pentru pătimirea morţii, precum tâlcuieşte Sfinţitul Teofilact, (...) şi [deci] nu mai mult decât îngerii, precum tâlcuieşte aici înţeleptul Kir Eftimie, ajutorul meu, [care zice] că [zicerea] decât îngerii Pavel nu o uneşte cu zicerea cu slavă şi cu cinste l-ai încununat, ci cu l-ai micşorat. Iar tălmăcitorul lui Eftimie în limba noastră grecească [?] zice: „Şi nu este de mirare dacă neînvăţătura mea nu a putut într-alt chip să înţeleagă multa învăţătură a înţeleptului meu autor”.

12 Se pare că tâlcuirea aceasta are o lipsă, de vreme ce nedumereşte chiar şi pe autor, dar nici dezlegarea nedumeririi nu o adaugă; poate că acesta se plineşte aşa: David a zis astfel, deoarece acum nu avem o cunoştinţă amănunţită despre ceruri şi celelalte zidiri, ci numai umbrele [umbrele, prefigurările] cunoştinţei despre ele, şi deci nu vom ajunge să învăţăm în amănunt cuvintele cerurilor şi ale celorlalte zidiri, aceasta fiind şi pricina pentru care a grăit zicerea la timpul viitor: că voi vedea cerurile (v. 4), precum zice Grigorie Teologul. Dar vezi şi însemnarea de la stihul 4 din acelaşi psalm.